Dispoziția deicidă a omului contemporan

  „Într-o iubire autentică, omul îl vede pe celălalt întreg, în fiecare mădular al lui, ba mai mult, în fiecare parte a trupului celuilalt putând fi văzut chiar Dumnezeu Însuși”  (Sf. Simeon Noul Teolog) Emisiunea de astăzi continuă periplul nostru prin profunzimile Iubirii, accentuând actualitatea iubirii creștine, dar și necesitatea ei. Dacă în emisiunile trecute l-am privit pe omul contemporan pendulând între iubirea autonomizată și iubirea creștină, abordând cu îngăduința dumneavoastră în doi pași (în două întâlniri consecutive) Criza (sau critica) modernității, în emisiunea de astăzi vom discuta despre Dispoziția deicidă a omului contemporan și mitul „masculinității sexualizate”. Pentru mulți dintre contemporanii noștri, epoca în care trăim este o epocă a „morții lui Dumnezeu”. O lozincă tristă dacă se referă, în orice chip posibil, la o anume realitate metafizică; oricum, atrage atenția asupra unui fenomen care subliniază nu atât absența, tăcerea sau dispariția lui Dumnezeu, cât faptul că, pentru milioane de oameni, Dumnezeu cel Viu a fost înlocuit nu de ateism sau de o tăgăduire vădită a lui Dumnezeu sau de un agnosticism „de secol XIX”, ci de un Dumnezeu mort – realitatea lui Dumnezeu a devenit, pentru omul contemporan, moartă (cf. Pr. Filoteu Faros, Administrarea iubirii, traducere din limba greacă de protoprezbiter dr. Gabriel Mândrilă, Editura Sophia, București, 2015, pp.6-7). O generație întreagă pare a trăi un fel de „noapte sumbră a sufletului”, fiindcă în omul contemporan nu mai există sentimentul autentic al transcendenței iar aglutinarea experiențelor (mundane, exotice, ezoterice ș.a.), gândurilor (preocupărilor, ideilor, inițiativelor oportuniste) și acțiunilor sale (în conformitate cu orizontalitatea și mondenitatea „trendurilor” contemporane) nu mai lasă nici un loc pentru Dumnezeu. Părintele Filothei Faros (Administrarea iubirii, p.8 ș.u.) identifică patru cauze întemeiate ale dispoziției deicide a omului contemporan (care au provocat acest fenomen al „morții lui Dumnezeu”): a, înrădăcinarea convingerii că omul descoperă și cunoaște pe Dumnezeu doar cu ajutorul rațiunii; b, nașterea unei tradiții teologice care a denaturat învățătura creștină autentică, prezentându-L pe Dumnezeu ca pe un tiran însetat și vărsător de sânge, răzbunător, pedepsitor, care ține minte și este cauza răului și a morții; c, faptul că religiile și practicanții acestora, în marea lor majoritate, nu sunt purtători ai iubirii, ci ai urii, criticii, intoleranței și fanatismului.