Iubirea, taina vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator. Iubire și nepătimire.

  „Nepătimirea este izvorul iubirii desăvârșite” (Sf. Maxim Mărturisitorul) În emisiunea precedentă am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii. Astăzi vom continua, abordând tema: Iubire și nepătimire. Sfântul Simeon Noul Teolog (Discursuri teologice și etice. Scrieri I, Cartea discursurilor etice, Discursul 4, ediția a II-a revăzută, studiu introductiv și traducere: diac. Ioan I. Ică jr și un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.208) subliniază dificultatea abordării unei astfel de teme, arătând că „precum cel ce vrea să-și ațintească ochii asupra soarelui preastrălucitor trebuie să aibă ochii trupului curați, așa și cel ce încearcă să grăiască despre nepătimire trebuie să aibă pupilele ochilor, sau simțurile, libere de toată pofta cea rea și de tot gândul pătimaș, ca nu cumva, tulburată fiind mintea de unul din acestea, să nu poată privi lămurit sau să rostească limpede înălțimea curăției ei și adâncul acesteia neînțelegând cu vrednicie mulțimea și măreția lucrărilor și darurilor (harismelor) ei”. Nepătimirea (ἀπάθεια) reprezintă, pe de o parte, o stare a sufletului despovărat de orice patimă, iar pe de altă parte, starea rezultată în urma dobândirii virtuților, fiind totodată un rod al lucrării poruncilor, fiindcă „prin porunci Domnul face nepătimași pe cei ce le împlinesc” iar „prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbracă de patimi” (ne învață Sf. Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste, 77, 94, în Filocalia, vol. II, pp.64, 66), îmbrăcând veșmântul virtuților. Semnele ajungerii la nepătimire pot fi grupate după două criterii (ne învață Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei (cf. † Andrei, Spiritualitate creștină…, p.133.): pe de o parte, indiferența față de bunurile materiale (când omului îi este totuna câștigul sau paguba), iar pe de altă parte lipsa egoismului, egocentrismului și egolatriei, precum și iubirea față de toată făptura (când omul își poate iubi cu aceeași intensitate vrăjmașul sau prietenul).